ontofaniilor decazute, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor,
textele mele caută să creeze o discontinuitate care să fie percepută ca
efect de contrast şi de meditaţie. Sunt texte vii, texte care s-au
născut şi au trăit în contexte sociale bine determinate, sunt elemente
de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini şi informaţii pentru a ne
putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde, ca la un flashmob.
În România de azi, noi nu avem forţa de a visa cu adevărat şi, mai ales,
nu ne bazam visele pe noi inşine şi nu suntem personajul principal din
visul devenirii noastre. Eu cred că nu România este cea care ne-a ucis
speranţa şi ne-a întunecat orizontul, noi suntem cei responsabili de a
ne vedea visele cu ochii minţii şi cu cei ai sufletului. Avem nevoie să
visăm, aşa cum avem nevoie de prieteni, de idoli, de cititori, avem
nevoie sa vibrăm şi să rezonam cu cei care sunt departe şi totuşi
aproape.
Privesc în fiecare clipă Romania, îi văd dimensiunea reală, dar asta nu
mă împiedică să visez la aceea pe care mi-aş dori-o, ii caut totuşi
inţelesuri profunde şi găsesc, poate, raspunsuri simple.