Timp de aproape un mileniu, însemnările de căpătâi ale doamnei Sei
Shonagon au fost una dintre operele cele mai citite şi mai intens
comentate din literatura japoneza. Cartea e scrisă către sfârşitul
secolului al X-lea, într-o perioadă în care literatura japoneză începuse
să se cristalizeze în forme proprii, să-şi definească identitatea după
secole întregi de imitaţie a formelor chineze. În ediţiile moderne,
însemnările de căpătâi cuprind în jur de 300 de paragrafe de diferite
lungimi, înşirate liber, unele cu titlu, altele fără. Scenele vieţii de
la Curte sunt colorate, observaţia foarte exactă, expresia concisă,
laconică şi tonul direct dându-le vioiciune. Sei Shonagon povesteşte
foarte succint, fără preocupare pentru caractere, notează numai câte un
amănunt plastic, câte un gest, o mimică, folosind chiar şi în
fragmentele satirice o tehnică impresionistă. Ceea ce distanţează
această carte de proza contemporană ei este lipsa sentimentalismului
romantic. Sei Shonagon are un spirit treaz, o judecată limpede, plină de
spontaneitate, şi nimic nu-i este mai străin decât efuziunile lirice
întâlnite la Izumi Shikibu, de pildă, sau melancolia penetrantă din
Genji.