„Eu, Earl şi sfârşitul ei" de Jesse Andrews (recenzie)

De cum am zărit cartea, am avut sentimentul că voi râde pe înfundate
parcurgând-o şi aşa a fost, deşi conţinutul este şi puţin trist.
Povestea este emoţionantă şi relatată cu dezinvoltură, nici nu se putea
altfel, mai ales că este relatată din perspectiva lui Greg Gaines, un
adolescent în vârstă de 17 ani, ce se află în ultimul an de liceu. Până
nu de mult, a fost neutru, nu s-a alăturat niciunui grup la cantină, aş
putea spune că era invizibil pentru că nu ieşea cu nimic în evidenţă şi
nici nu-şi dorea să fie în atenţia cuiva. Era pasionat de filme şi
împreună cu singurul său prieten, Earl, realizau parodii după filmele
clasice, însă nimeni nu avea acces la ele. Earl era un puşti total
diferit de Greg, nu ducea chiar o viaţă potrivită pentru vârsta lui, dar
chiar şi aşa, se înţelegeau bine cei doi. Relaţia de prietenie dintre ei
era una bună, până când mama lui Greg i-a dat acestuia o veste
cutremurătoare: Rachel, o fost iubită şi colegă de clasă de-a lui Greg,
a fost diagnosticată cu leucemie. Mama lui Greg, simpatică de felul ei,
că doar aşa sunt toate mamele, îl "obligă" pe Greg să reieie legătura cu
Rachel, să se apropie de aceasta şi să o binedispună cu umorul său, că
aşa este frumos. Dacă reuşeşte sau nu şi cum decurge povestea mai
departe, rămâne să aflaţi voi.

Cartea m-a distrat copios, Earl a fost preferatul meu, dar şi mama lui
Greg, conversaţiile lor cu Greg au fost cireaşa de pe tort şi nu doar o
data m-au luat durerile de burtă de la atâta râs. Deşi subiectul tratat
este unul trist, cartea nu este deloc tristă, exact contrariul, îţi
prezintă o altă modalitate de a reacţiona, chiar dacă ar trebui să fii
dărâmat. Nu este o poveste de dragoste dintre un băiat şi o fată, care
dacă reiau legătura, trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, iar
Rachel se vindecă printr-o minune de boală. Nu, este o carte despre
adolescenţi, liceeni obişnuiţi, care tratează lucrurile aşa cum sunt,
Greg chiar se autoironizează de multe ori, este mereu nehotărât în
acţiunile sale şi suceşte pe toate părţile variantele de a acţiona sau
răspunsurile, exact cum am făcut şi noi în adolescenţă (eu, cel puţin,
aşa făceam, mă suceam şi răscueam de nu mai ştiam de mine şi ajungeam să
fac totul praf…).

„Eu, Earl şi sfârşitul ei" se citeşte foarte uşor, limbajul este unul
extrem de simplu, deşi, pe alocuri, încărcat de detalii. Sunt pasaje
scrise sub forma unui scenariu de film, paginile, practic, le citeşti
din zbor. Nu este o carte obişnuită despre cancer, aş putea să spun că
nu este nici lacrimogenă foarte tare, însă te atinge atât cât trebuie,
te sensibilizează atunci când nici nu-ţi dai seama. Nu te învaţă cum să
reacţionezi în momente de cumpănă, pentru că, deşi aştepţi inevitabilul,
tot te ia pe nepregătite. Este o carte amuzantă, relaxantă şi
captivantă, eu am reuşit să o finalizez în câteva ore.

Loredana Murgoci, Bookworms in a Cosy Corner