„Pentru ca ceva să ia naștere, e nevoie ca altceva să piară…”

 

Sâmbătă seara, într-un spațiu primitor și strălucitor, la Diverta Lipscani, Heddi Goodrich s-a întâlnit cu cititorii romanului Pierduți în Cartierul Spaniol, publicat anul trecut la Editura RAO.  Romanul a fost lansat la finalul anului trecut în Italia, Franța, Germania, Spania și Statele Unite, unde autoarea a fost descrisă ca una dintre cele mai puternice și proaspete voci. Heddi Goodrich s-a născut în Statele Unite, și-a petrecut tinerețea în Italia, și-a clădit o familie în Noua Zeelandă. A luat un pic din fiecare spațiu, însă nu aparține niciunuia cu adevărat. Heddi nu doar scrie minunat, te cucerește instantaneu și are un dar incredibil de a vorbi din prima despre lucruri profunde. În cele două zile cât a stat în România, ne-a vorbit cu sinceritate și naturalețe despre încredere, eșec, despre visuri și mai ales despre dragoste.

Iată, mai jos, răspunsul ei la întrebările-curiozitățile  noastre:

Ce ai vrut să realizez,  în primul rând, în roman – un portret al iubirii sau un portret al orașului ?

Am vrut să fac un portret al locului, dar și al iubirii: începutul, primul sărut, prima dată când doi tineri fac dragoste, prima ceartă, apoi deteriorarea. Iubirea se prăbușește așa cum se prăbușesc clădirile în Cartierul Spaniol. Am acordat o mare atenție acestei idei: mă interesează felul cum se prăbușește ceva, cum se destramă o iubire, cum se năruie ceva fizic, emoțional, psihologic… M-a preocupat întotdeauna acest lucru, însă într-un mod optimist. Pentru ca ceva să ia naștere, e nevoie ca altceva să piară… Cred că nu putem dobândi o nouă perspectivă dacă nu renunțăm la ceva.

Cât din poveste este adevărat?

Am luat câteva elemente și oameni reali din viața mea, am adăugat alte întâmplări și personaje de ficțiune care au dus la Pierduți în Cartierul spaniol. Numele, personajele sunt ficțiune. Ce este real? Locurile sunt reale, tânăra Heddi, cu gândurile ei este reală, visurile care apar acolo sunt reale. Am vrut să folosesc numele meu pentru ca am vrut să mă pun în pielea tinerei de atunci.

Ce îi desparte pe cei doi tineri?

Personajele cărții sunt pe muchie: doi tineri pe cale să-și încheie studiile, înainte să devină adulți. Sunt doi tineri care se îndrăgostesc și care vin din culturi diferite. Tânăra vine din Lumea Nouă, are idei moderne, tânărul, Pietro, este geolog și vine dintr-un sat în care toți sunt profund legați de pământul pe care calcă. Sunt ca două elemente diferite: apă și pământ. Alte personaje reprezintă elemente ca aerul, focul – mama lui Pietro… iar drama vine tocmai din ciocnirea tuturor acestor elemente.

Ce reprezintă tema labirintului?

Regăsim un labirint în carte, dar nu este doar un labirint de străzi, de clădiri, de pietre, este și unul al sufletului, unul în care ne căutăm continuu. Cred că cel mai important în viața fiecăruia dintre noi este chiar acest lucru: căutarea. Felul cum ne pierdem uneori, cum încercăm să găsim drumul, sinele.

Ai predat la Universitate, până de curând. Când ai renunțat ?

În timp ce scriam la roman, mi-am dat seama că sunt depășită de tot ce mi se întâmplă și că nu reușesc să fac mai mult de două lucruri în același timp. Nu puteam să fiu și mamă, să scriu și să predau.  Scriind, mi-am dat seama că asta mi-am dorit întotdeauna să fac, așa că am ales. N-a fost simplu, am vrut să renunț de multe ori, mai ales că o vreme soțul meu a fost singurul care câștiga. A fost o perioadă plină de presiuni, teamă. Mă gândeam: nu pot să fac asta, cine sunt eu, e o nebunie să-mi închipui că voi reuși vreodată. Însă soțul meu a avut o încredere greu de explicat și atunci, și acum. Spunea: „Nu-ți face probleme, continuă să scrii, nu te gândi deocamdată la altceva.”

Cum e să trăiești pe trei continente?

M-am născut în Washington, acolo mi-am petrecut copilăria, însă n-am simțit niciodată că aparțin acelui loc. Am mers la studii la Napoli și m-am îndrăgostit de Italia, unde am și rămas zece ani. Însă nici acestui loc nu îi aparțineam cu adevărat. Iubesc Napoli, nu aș putea trăi însă acolo, dar nici nu mă pot despărți de el. De altfel, romanul  acesta a fost, poate, încercarea mea de a mă despărți de el. Acum, trăiesc la Auckand, familia mea e acolo, însă nici acest spațiu nu e cu adevărat al meu. Cred că sunt un pic de peste tot.

Cum e să scrii într-o limbă alta decât cea maternă?

Am început să scriu romanul acesta acum zece ani, am tot lucrat la el, am tot revenit. Am început în engleză, sigur. În timp, încercând să-i învăț italiana pe băieții mei, am început să gândesc din nou în această limbă. Într-un fel, copiii mei sunt cei care mi-au redat italiana. Și la un moment dat am început pur și simplu, să scriu în italiană și am decis că aceasta este limba romanelor mele.

Cum e privită cartea ta în Noua Zeelandă?

În Noua Zeelandă, oamenii nu sunt prea impresionați de marile tale realizări, nu fac tevatură în general. Avem o cultură a umilinței foarte bine înrădăcinată.

Ce vei face după ce pleci din România?

Merg în Italia câteva zile, pentru documentarea la următorul roman, a cărui acțiune este plasată la Castellammare. Nu voi merge la biblioteci, vreau doar să stau de vorbă cu câțiva prieteni, cu oameni necunoscuți, să mă plimb pe străzi… Nu voi nota nimic, vreau doar să trăiesc, să simt, să miros, să văd…

Ne-am despărțit de Heddi sâmbătă seara, nu înainte de a merge într-o librărie ca să vadă cum arată, ce caută oamenii, ce cărți sunt la raftul de autori în limbi străine.  Iat-o pe Heddi în genunchi, citind dintr-o carte. O solidă cultură a umilinței, după cum spunea…

  Imprimă acest articol