Publicat pentru prima oară în 1914, întâmpinat imediat de reacții polemice, volumul Pivnițele Vaticanului, operă de referință a scriitorului clasic francez André Gide, este o farsă abil travestită în roman de aventuri, o satiră ireverențioasă ce ridiculizează viciile, falsa morală și ipocrizia umană.

Fiind mai mult un experiment narativ decât o istorisire, cartea se constituie într-o întretăiere de povestiri cu temă comună, ce ar putea fi identificată în critica modalităților de intermediere a relației cetățeanului cu divinitatea, surprinse în toată absurditatea lor, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Autorul ține să precizeze că nu ne oferă un roman în obișnuitul sens al cuvântului, deși noi, într-o epocă din viitorime care a văzut multe urmașe ale sale, l-am clasifica totuși drept un roman modern suprarealist.

André Gide îl numește sotie, preluând titulatura unui gen de texte dramatico-satirice franțuzești ce au înflorit în veacurile XVI-XVII, interpretate de actori costumați în bufoni. La fel ca în specia respectivă de farse scenice, naratorul cedează conducerea firului epic personajelor sale, care completează povestea prin desfășurarea propriilor tribulații.

Vârtejul ce învolburează și concentrează acțiunea în Pivnițele Vaticanului este stârnit de zvonul (existent pe-atunci în realitate) despre înlocuirea papei cu un impostor manipulat de către o lojă francmasonică, titularul postului fiind ținut prizonier în subteranele Sfântului Scaun. Dacă el este adevărat sau nu reprezintă decât o colosală păcăleală menită să stoarcă bani de la credincioși, se avântă să descopere cel mai naiv și generos dintre protagoniștii lui Gide, Amédée Fleurissoire.

Chiar lui fiindu-i dat să întâlnească moartea sub forma chipului frumos al lui Lafcadio Wluiki, tânărul aventurier de origine nobilă, cu filosofie de viață confuză, ce tocmai hotărâse să își testeze limitele prin trecerea de la gând absurd la faptă, în săvârșirea unui teribil act gratuit, uciderea cuiva necunoscut, fără niciun motiv.

E un pic sinistru că Lafcadio Wluiki, acest reprezentant al junimii boeme, nonconformiste, fără valori și fără scopuri, cu înclinații hedoniste, a cărui singură țintă este testarea de noi plăceri, în încercarea de a fugi de o stare de plictis nedefinită cronică, este din… București. Probabil cel mai profund analizat personaj al lui Gide nu poate vedea altă realitate decât cea a propriului eu și, împotriva pornirilor sale sociale onorabile de a își asuma orice faptă, cade pradă farmecului dragostei tentant fluturate în față, rămânând un veritabil Raskolnikov dostoievskian lipsit de regrete sau de sechele. Unica sa îndurerare venind din descoperirea că însăși impunerea libertății totale unui caracter uman inconsecvent devine, până la urmă, o formă de constrângere.
Și mai șocant este că protagonistul vedetă al cărții pare a anticipa cu peste jumătate de secol primele noțiuni de psihopatologie referitoare la tulburările de personalitate și psihopatie criminală, așa cum sunt consemnate acum în orice manual de psihiatrie și invocate de jurisprudența modernă. Descrierea tânărului psihopat lipsit de empatie este atât de exactă, încât naște inevitabila întrebare despre cine a fost, în viața reală, modelul inspirator al lui Gide.

Pivnițele Vaticanului este o operă satirică feroce, corozivă, perfidă și nemiloasă, care descompune orice idealuri până le găsește mecanismele egoiste ascunse, descarcerează adevăratele personalități din blindajele de stimă de sine și sfărâmă toate blocajele mentale autoprotective, pentru a expune umanitatea în starea sa naturală, goală și tremurândă, poate chiar cu un pic de depreciere suplimentară preventivă ce afectează realismul absolut.

Autor: Marius Andrei, https://analogiiantologii.com/

  Imprimă acest articol