Teama de moarte, dorința de a trăi veșnic și de a cunoaște iubirea perfectă – iată cele mai puternice sentimente ale ființei umane. Romanul lui Casares împletește aceste teme esențiale ale literaturii universale: le pune într-o lumină nouă și propune un nou mod de abordare. Publicat în 1940, romanul a fost primul de acest gen în America Latină. Prieten cu Borges, Adolfo Bioy Casares era un autor iubit de public în Argentina, înconjurat de cei mai mari scriitori ai vremii, într-un moment în care Buenos Aires găzduia importante mișcări literare. 
Personajul cărții, un scriitor fugar, este plasat într-un spațiu specific genului science-fiction: o insulă aparent părăsită, cu clădiri vechi, nefuncționale, unde se petrec lucruri stranii. Nu știm nici numele personajului și nici de ce fuge acesta. Curând, el își dă seama că pe insulă au apărut câteva persoane care repetă acțiunile sale, fără însă să dea vreun semn că l-ar fi observat. Printre acestea – Faustine, o tânără de care fugarul se îndrăgostește, și Morel, un om de știință care o iubește, și el, pe fată.

„Nu sunt mort, sunt doar îndrăgostit”, afirmă, la un moment dat, fugarul. Și ne întoarcem, astfel, la două dintre temele cărții. Morel a inventat cândva o mașinărie care înregistrează nu numai faptele oamenilor, ci și gândurile, dorințele, unicitatea lor. Astfel, intrușii sunt doar imaginea unor ființe din trecut care par să trăiască veșnic într-o amintire fericită, ca și cum ar retrăi la nesfârșit cea mai frumoasă săptămână din viața lor. Cu alte cuvinte, Morel a creat o mașină capabilă să păstreze sufletul în viață pentru totdeauna, însă corpul fizic trebuie să plătească prețul. Autorul anticipează apariția realității virtuale. Indirect și inconștient, protagonistul analizează posibilitatea nemuririi. În speranța că cineva din viitor îl va găsi, personajul notează într-un jurnal ce se întâmplă în jurul lui.

Romanul explorează și tema iubirii, idealizarea acesteia și modul cum îl ține în viață pe scriitor. Ideea de a fi descoperit i se pare cumplită, își imaginează tot felul de planuri diabolice, crede că intrușii conspiră pentru a-l captura. Cu toate acestea, gândul nu-i displace total. La urma urmei, singurătatea este cel mai mare rău posibil. Iubirea lui e platonică: femeia este descrisă ca o ființă de neatins, superioară, divină. Sentimentul acesta puternic îl duce către nemurire, așa cum a trezit în Morel dorința de a trăi veșnic lângă Faustine. Intrușii nu-l văd pentru că ei sunt doar niște amintiri, simple imagini. Însă scriitorul nu acceptă senin să fie invizibil – e ca un fel de moarte.

Harul povestirii și pasiunea autorului pentru cinematografie creează o lume aproape vizuală, demnă de un adevărat scenariu de film. Romanul „celui mai pur dintre scriitorii fantastici din Argentina și, poate, din America” (Luis Alberto Sánchez), este, neîndoios, una dintre operele emblematice ale literaturii contemporane de expresie spaniolă. Jorge Luis Borges, marele prieten și colaborator al autorului, conchide în prologul pe care îl semnează: „… am recitit cartea: nu mi se pare o inexactitate sau o hiperbolă să o calific drept perfectă.”

„Roman de aventuri, de dragoste dar mai cu seamă de mister, Invenția lui Morel cultivă genul science-fiction într-o manieră originală, abordând fantasticul prin prisma caracterului său tehnic.” scrie Tudora Șandru Mehedinți, traducătoarea cărții. Confesiunea protagonistului este captivantă: încercările lui de a supraviețui în condiții dramatice, fenomenele stranii care par să contrazică legile firii, comportamentul intrușilor, toate vin să completeze portretul unei ființe tragice, care încearcă din răsputeri să lase în urmă o mărturie despre sine. Cartea a stat la baza unor scenarii de film, printre care Anul trecut la Marienbad (1961) și seria Lost.

Articol publicat în Revista Paragraf: www.revistaparagraf.com

  Imprimă acest articol